Categorie: Părerile lui Lorelai

Mereu conectați, dar totuși deconectați – mi se pare expresia ideală pentru vremurile în care trăim.

De ceva vreme folosesc autobuzul local pentru a ajunge la job și îmi este inevitabil să nu observ oamenii.

Încerc să mă deconectez de la tot ce înseamnă tehnologie  măcar câteva ore pe zi.

În fiecare dimineața încerc să privesc pe geam și nu în ecran. Acest lucru îmi oferă posiblitatea de a observa lucrurile din jurul meu și să rămân conectată la realitate.

O dată cu  scosul nasului din ecran, am devenit mai conectată la realitate. Am început să observ cât de deconectați suntem și cât de mult stăm cu ochii în telefon.

Am impresia că am uitat să trăim frumos și să ne bucurăm de lucrurile din jurul nostru. Am impresia că viața din telefonul nostru a devenit mai atractivă decât realitatea. Parcă nu mai avem idee cum să înfruntăm problemele și cum să zâmbim chiar și atunci când pică cerul.

Mă uit la fețele oamenilor care așteaptă în trafic și parcă sunt lipsiți de viață. Se citește în ochii lor tristețea, grijile și frământările zilnice. Am impresia că ne lăsăm conduși de un val pe care l-am scăpat de sub control de multă vreme.

Ne trăim viața în social media pentru că acolo putem fi cum vrem noi. Putem fi bucuroși chiar dacă în realitate suntem pe marginea prăpastiei. Putem să avem o voce chiar dacă suntem anti-sociali în realitate.

În mediul online poți să te comporți cum vrei fără să îți pese că este doar o mască.

Mi-aș dori să faceți un exercițiu.

Încercați să puneți telefonul, tableta, laptopul sau orice alt gadged la o parte pentru câteva minute în fiecare zi. Stați pe o bancă și admirați parcul, oamenii, copiii și cățeii. Observați frunzele superbe de toamnă și inspirați adânc. Lăsați vântul să vă mângâie fața și amintiți-vă de lucrurile care vă fac fericiți.

Uite un subiect la care nu te gândești prea des, siguranța în mașină. Unele lucruri ni se par banele și normale și alegem să nu vorbim despre ele.

Astăzi m-am gândit să împărtășesc cu voi părerea mea despre siguranța în mașină. 

Acest subiect mi se pare că este abordat superficial și că nu are un loc suficient de important în educația noastră, a adulților, și nici în a copiilor noștri.

Școala de șoferi te învață cum să conduci, nu cum să îți protejezi pasagerii.

Prima lecție la școala de șoferi este despre cum să îți pregătești mașina pentru drum. Cumva în treacăt îți menționează de centura pentru tine și pasageri. 

Mi-ar placea să aud un instructor auto spunând cum să protejezi copilul în mașină și să îți motiveze rolul unui scaun auto pentru copii și a centurii de siguranță pentru adulți.

De cele mai multe ori văd mașini în care sunt transportați copii fără un scaun auto corespunzător vârstei lor și adulți fără centură.

O să mă întrebați de ce cred că este nevoie de aceste două lucruri. Lucrurile sunt simple. Un copil care este liber în mașină este în pericol de moarte la fiecare plimbare. Nu exagerez dacă la asta vă gândiți.

În cazul unui accident de mașină, un copil sau adult neasigurat va fi proiectat în mașină sau în afara mașinii prin geam. Un copil asigurat într-un scaun auto corespunzător va suferi leziuni vindecabile și va supraviețui. La fel și un adult.

Cazurile în care un copil își pierde viața din cauză că nu s-a folosit un scaun auto corespunzător nu sunt suficient de mediatizate. La fel și cu opusul acestei situații. 

Avem nevoie să fim conștienți la ce pericole pe expunem când luăm anumite decizii. 

Scaunul auto poate salva viața copilului tău.

Mie mi-a rămas întipărit în minte un accident de acum câțiva ani în care un bebeluș și-a pierdut viața. Familia venea în țară în vacanță din Spania. 

Toată călătoria bebelușul a stat în scaunul lui asigurat cu centurile de siguranță. La intrarea în țară au făcut o pauză și au lăsat bebelușul în scaun fără centuri. Mai aveau vreo 50-60 de kilometri până la destinație când o altă mașină a intrat în ei. Părinții au supraviețuit datorită centurilor de siguranță și au scăpat cu leziuni ușoare. Bebelușul a fost proiectat prin parbriz, murind pe loc. 

Cazuri sunt multe iar accidentele sunt dese. 

Centura de siguranță trebuie să fie o regulă obligatori înainte de a pleca la drum. Viața ta depinde de o alegere simplă. Viața unui copil depinde de o investiție de minim 400-500 de lei cât costă un scaun auto decent.

În fiecare zi luăm decizii. Ceea ce suntem astăzi este rezultatul deciziilor de ieri.

De câteva zile mă stresează o întrebare veche. Cum îți faci prieteni noi când ești adult?

Când ești copil este ușor să îți faci prieteni noi. Mergi în parc sau la școală și legi prietenii cu alți copii de vârsta ta cu o întrebare simplă ”Vrei să ne jucăm împreună?”. Dar ce faci când ești adult? Nu mai poți merge la alți oameni și să îi întrebi dacă nu vor să se joace cu tine, nu?

Copii sunt minunați din punct de vedere al socializării și își fac ușor prieteni pentru că nu au frică și nici prejudecăți. Nu le este teamă de refuz și nici nu se gândesc la cum sunt îmbrăcați alții sau cum stau cu finanțele.

Noi, adulții, ne uităm prima dată la un om și îl analizăm prin prisma aspectului. Ne facem o imagine despre cum arată viața lui analizând cum se îmbracă. 

Ne este greu să mergem la o altă persoană și să spunem ”Bună! Eu sunt… și mi-ar îmi place să cunosc oameni noi”. Nu facem asta pentru că o să trecem drept niște ciudați care abordează lumea aiurea pe stradă.

Mergem la sală cu alți oameni și de cele mai multe ori ne este rușine să vorbim unii cu alți. Colegii de birou rămân de cele mai multe ori doar atât, colegi. 

Voi cum vă faceți prieteni noi? Care este rețeta succesului pe care o dețineți ca să vă faceți prieteni noi?

O societate normala sau anormala? Asta este intrebarea…

Nu ma refer la scena politica ci la faptul ca aceasta tara nu stie cum sa integreze in societate persoanele cu dizabilitati. Poate va intrebati de ce simt nevoia sa filosofez despre bine si rau.

Simt nevoia pentru ca am ajuns la saturatie cand vine vorba de nepasare si nesimtire. Am sa va dau urmatorul exemplu, parcarea unei companii cu un loc dedicat persoanelor cu dizabilitati aproape de intrarea in curtea firmei asa cum este normal. Pana aici toate bune si frumoase, da?

Da, toate bune si frumoase pana cand ajungi sa pazesti acel loc pentru a nu lasa persoanele perfect capabile din punct de vedere fizic sa nu parcheze pe acel loc. O sa imi spuneti ca locul nu este marcat si de unde sa stie omu. Ei, bine locul este cat se poate de bine marcat iar semnul este fix in fata masinii atunci cand parchezi.

Problema este ca suntem nepasatori si oamenii ignora acel semn si parcheaza de parca ar avea tot dreptul din lume sa faca acest lucru. Parcheaza fara sa se gandeasca ca o persoana cu handicap ar putea avea nevoie de acel loc de parcare.

Am permis de conducere si conduc zilnic dar de 7 ani de cand conduc nu m-am ganditi nici macar o secunda sa imi parchez masina pe un loc special din comoditate. Da, am mai parcat masina in zone nepermise pana am intrat la farmacie 2 minute dar am avut grija sa nu incurc circulatia. Evit sa parchez in intersectie ca alti bizoni care nu se gandesc ca incurca colegii de trafic.

Stau si ma gandesc de ce nu reusim sa gasim o modalitate de a integra persoanele cu dizabilitati in societate. Cand ati vazut ultima data o renovare de trotuar si construirea unei rampe pentru carucioare? Cand ati auzit ultima data de o companie care a fost penalizata pentru ca accesul in cladire nu este adaptat pentru persoane cu dizabilitati?

Mai mult cand ati atras atentia unui om ca a luat sansa unui om cu dizabilitati de a se bucura de un drept castigat prin conditia sa si de a se simti parte a unei societati umane?

Imi pun intrebarea daca oamenii care nu tin cont de faptul ca exista si persoane cu nevoi speciale cunosc cat de greu este sa iti faci curaj sa iti accepti conditia si sa ai ambitia de a-ti continua viata intr-un mod cat mai normal posibil.

Astazi mi-am aminti de un mic exercitiu din facultate care avea ca scop exact acest lucru, observarea facilitatilor existente in oras pentru persoane cu handicat si sa tragem concluzii.

Sunt curioasa cati dintre voi, cei care citit acest articol, sunteti parinti sau aveti copilasi in familie si le-ati explicat vreodata de ce este important sa nu discriminam persoanele care din punct de vedere fizic sau psihic nu sunt la fel ca noi.

Scoala te invata sa calculezi, sa citesti si sa scrii dar adevarata educatie porneste de acasa si pentru asta va propun un mic exercitiu – luati la plimbare copilasul din dotare (copilul vostru, nepotul sau copilul vecinului) si mergeti cu el pe strada si veti observa ca lumea lui este construita doar din oameni ”corecti” din punct de vedere fizic. Acest copil va creste fara sa constientizeze cati oameni cu nevoi speciale exista in tara/orasul/cartierul lui deoarece majoritatea sunt blocati in casa.

Pe final va las cu o rugaminte, incercati sa constientizati cat de multa nevoie cu persoanele cu dizabilitati de noi pentru a se simti partea a unei societati umane si ca toti avem drepturi egale atunci cand vine vorba de a-ti trai viata.

Sunt zile când sunt destul de prezentă și observ tot în jurul meu.

Observ lipsa de educație și prostia de parcă aș fi la maraton. De cele mai multe ori încerc să mă scufund în gândurile mele și să ignor lucrurile din jurul meu pentru sănătatea mea psihică. Câte o dată îmi iasă, câte o dată nu…

Astăzi mi-a atras atenția comportamentul unei doamne care s-a întâlnit cu o mămică și al ei bebeluș. Ai avea instinctul de a spune că nu este nimic special la această scenă dar nu este așa.

Doamna a fost atât de entuziasmată la vederea bebelușului încât a început să folosească cele mai înalte sunete posibile adresându-i-se bebelușului în cauză. Mămica, probabil sătulă de astfel de reacții, a luat căruciorul (fără copil în el) și a intrat într-o curte.

Toată scena s-a petrecut pe un trotuar aglomerat și a reușit să întoarcă capete și să îi facă pe mulți să își dea ochii peste cap.

Uitându-mă la această scenă banală, mă gândeam de ce simt nevoia oamenii să se adreseze bebelușilor cu sunete înalte. Chiar nu sunt conștienți adulții că este un gest anormal și total tâmpit.

Cum ar fi să vină cineva la voi, adulți fiind, și să vă vorbească pe un ton înalt, pițigăiat chiar, și să se maimuțărească în fața voastră?

Am urât acest gest de când eram mică și mergeam la neamuri la țară pe care le vedeam rar și începeau cu vorbele clasice: cât de mare te-ai făcut, cât de dulcică ești etc. Le știți și voi că tot prin România ați crescut.

Am ajuns să mă bucur când văd oameni care vorbesc normal cu bebelușii.

Trăiesc într-o lume banală și asta îmi ocupă tot timpul.