Categorie: Părerile lui Lorelai

O societate normala sau anormala? Asta este intrebarea…

Nu ma refer la scena politica ci la faptul ca aceasta tara nu stie cum sa integreze in societate persoanele cu dizabilitati. Poate va intrebati de ce simt nevoia sa filosofez despre bine si rau.

Simt nevoia pentru ca am ajuns la saturatie cand vine vorba de nepasare si nesimtire. Am sa va dau urmatorul exemplu, parcarea unei companii cu un loc dedicat persoanelor cu dizabilitati aproape de intrarea in curtea firmei asa cum este normal. Pana aici toate bune si frumoase, da?

Da, toate bune si frumoase pana cand ajungi sa pazesti acel loc pentru a nu lasa persoanele perfect capabile din punct de vedere fizic sa nu parcheze pe acel loc. O sa imi spuneti ca locul nu este marcat si de unde sa stie omu. Ei, bine locul este cat se poate de bine marcat iar semnul este fix in fata masinii atunci cand parchezi.

Problema este ca suntem nepasatori si oamenii ignora acel semn si parcheaza de parca ar avea tot dreptul din lume sa faca acest lucru. Parcheaza fara sa se gandeasca ca o persoana cu handicap ar putea avea nevoie de acel loc de parcare.

Am permis de conducere si conduc zilnic dar de 7 ani de cand conduc nu m-am ganditi nici macar o secunda sa imi parchez masina pe un loc special din comoditate. Da, am mai parcat masina in zone nepermise pana am intrat la farmacie 2 minute dar am avut grija sa nu incurc circulatia. Evit sa parchez in intersectie ca alti bizoni care nu se gandesc ca incurca colegii de trafic.

Stau si ma gandesc de ce nu reusim sa gasim o modalitate de a integra persoanele cu dizabilitati in societate. Cand ati vazut ultima data o renovare de trotuar si construirea unei rampe pentru carucioare? Cand ati auzit ultima data de o companie care a fost penalizata pentru ca accesul in cladire nu este adaptat pentru persoane cu dizabilitati?

Mai mult cand ati atras atentia unui om ca a luat sansa unui om cu dizabilitati de a se bucura de un drept castigat prin conditia sa si de a se simti parte a unei societati umane?

Imi pun intrebarea daca oamenii care nu tin cont de faptul ca exista si persoane cu nevoi speciale cunosc cat de greu este sa iti faci curaj sa iti accepti conditia si sa ai ambitia de a-ti continua viata intr-un mod cat mai normal posibil.

Astazi mi-am aminti de un mic exercitiu din facultate care avea ca scop exact acest lucru, observarea facilitatilor existente in oras pentru persoane cu handicat si sa tragem concluzii.

Sunt curioasa cati dintre voi, cei care citit acest articol, sunteti parinti sau aveti copilasi in familie si le-ati explicat vreodata de ce este important sa nu discriminam persoanele care din punct de vedere fizic sau psihic nu sunt la fel ca noi.

Scoala te invata sa calculezi, sa citesti si sa scrii dar adevarata educatie porneste de acasa si pentru asta va propun un mic exercitiu – luati la plimbare copilasul din dotare (copilul vostru, nepotul sau copilul vecinului) si mergeti cu el pe strada si veti observa ca lumea lui este construita doar din oameni ”corecti” din punct de vedere fizic. Acest copil va creste fara sa constientizeze cati oameni cu nevoi speciale exista in tara/orasul/cartierul lui deoarece majoritatea sunt blocati in casa.

Pe final va las cu o rugaminte, incercati sa constientizati cat de multa nevoie cu persoanele cu dizabilitati de noi pentru a se simti partea a unei societati umane si ca toti avem drepturi egale atunci cand vine vorba de a-ti trai viata.

Sunt zile când sunt destul de prezentă și observ tot în jurul meu.

Observ lipsa de educație și prostia de parcă aș fi la maraton. De cele mai multe ori încerc să mă scufund în gândurile mele și să ignor lucrurile din jurul meu pentru sănătatea mea psihică. Câte o dată îmi iasă, câte o dată nu…

Astăzi mi-a atras atenția comportamentul unei doamne care s-a întâlnit cu o mămică și al ei bebeluș. Ai avea instinctul de a spune că nu este nimic special la această scenă dar nu este așa.

Doamna a fost atât de entuziasmată la vederea bebelușului încât a început să folosească cele mai înalte sunete posibile adresându-i-se bebelușului în cauză. Mămica, probabil sătulă de astfel de reacții, a luat căruciorul (fără copil în el) și a intrat într-o curte.

Toată scena s-a petrecut pe un trotuar aglomerat și a reușit să întoarcă capete și să îi facă pe mulți să își dea ochii peste cap.

Uitându-mă la această scenă banală, mă gândeam de ce simt nevoia oamenii să se adreseze bebelușilor cu sunete înalte. Chiar nu sunt conștienți adulții că este un gest anormal și total tâmpit.

Cum ar fi să vină cineva la voi, adulți fiind, și să vă vorbească pe un ton înalt, pițigăiat chiar, și să se maimuțărească în fața voastră?

Am urât acest gest de când eram mică și mergeam la neamuri la țară pe care le vedeam rar și începeau cu vorbele clasice: cât de mare te-ai făcut, cât de dulcică ești etc. Le știți și voi că tot prin România ați crescut.

Am ajuns să mă bucur când văd oameni care vorbesc normal cu bebelușii.

Trăiesc într-o lume banală și asta îmi ocupă tot timpul.